Vouă

La facultate am învăţat că există mai multe tipuri de şef iar împărţirea se făcea ceva de genul: şeful dictator - ăla care nu ţine cont de opiniile angajaţilor şi care decide de unul singur în ceea ce este de făcut, şeful autoritar - cel care întreabă angajaţii şi îi consultă cu privire la cele mai bune soluţii pentru ca treaba să meargă bine dar decizia o ia singur şi şeful democrat, care consultă angajaţii cu privire la soluţii şi le ia în acord cu aceştia, prin "vot" democratic.
Am avut cam din fiecare şef câte puţin, am avut şi şef dictator, şi democrat şi autoritar, dar de departe cea mai puţin umanistă e varianta cu şeful dictator, căruia nu îi pasă de tine, nu îi pasă ce gândeşti şi mai ales nu îi pasă de drepturile tale pe care e natural că ar trebui să ţi le respecte aşa cum şi tu angajatul ar trebui să te ţii de treabă.
Nu demult am experimentat şi eu postura de coordonator al unui colectiv format exlusiv din doamne. Ceea ce avem de făcut nu implică calificări superioare sau mai ştiu eu ce abilităţi deosebite, nu sunt posturi plătite obscen de bine (nici măcar bine), nu există posibilitatea de avansare şi nici prea multe oportunităţi de îmbunătăţire nu sunt, deci miza este relativ mică. Un job plictisitor pentru unii, circular, fără satisfacţii personale şi fără posibilitatea să afirmi la pensie că ai avut "o carieră" în domeniu, aceste posturi (pe care le coordonez) fiind posturi de execuţie aparent fade.
Interesant este că pâna la un moment dat nimeni nu a dat atenţie acestor joburi astfel că, la o privire mai atentă s-a constatat că există suficient de multe disfuncţionalităţi şi inadvertenţe, că există încă loc "de mai bine", de îmbunătăţiri, de pus la punct ceva ce părea că merge perfect. O parte a activităţilor se făcea după ureche, fiecare făcând ceea ce credea de cuviinţă că e mai util (facil) şi fără un control al activităţii. Totul părea că merge foarte bine până când în brambureală a intervenit exigenţa, până când cineva a spus că aşa nu se mai poate, că trebuie să intrăm în legalitate şi NORMALITATE.
Aici intervin eu. Misiunea a fost: să punem la punct ceea ce nu merge, să organizăm în conformitate cu legislaţia şi să facem un pic de ordine pentru a nu ne mai întâlni cu situaţii amuzante de tipul unora cu care ne-am întâlnit. Când am fost întrebat dacă vreau să mă ocup de treaba asta m-am gândit că în ciuda imaginii mai puţin promiţătoare a joburilor noastre, sutem totuşi nişte oameni inimoşi, inteligenţi, care ţin unii la alţii in ciuda tutror nelipsitelor "înţepături" zilnice, care sunt dispuşi să facă mai mult pentru a avea un job mai uşor, nişte oameni de caracter şi cu onoare şi - mai ales - care înţeleg foarte multe din filosofia vieţii. Am acceptat această provocare care pentru mine a fost prima.
Înainte de a avea ocazia să coordonez un colectiv, îmi făceam tot felul de idei de cum va fi dacă oi fi şef, ce voi face, cum acţionez în cazul X sau Y, cum ar trebui fă fiu de exigent sau permisiv, etc.
Acum aveam ocazia să îmi pun în aplicare tot ce credeam că e corect şi benefic în ceea ce gândeam cu privire la activitatea de "şef".
Tactica mea a fost următoarea: încerc să le explic colegilor de ce trebuie să facem unele schimbări, care e logica lor, care e finalitatea, ce câştigă ei din asta, de ce unele dintre activităţile pe care le făceam până acum nu sunt corecte, etc. Am încercat să fiu aproape de colegele mele, am găsit chiar şi modalităţi alternative de organizare a programului (în ideea în care joburile noatre sunt cu program fix), pe scurt am încercat să fim prieteni înainte de orice. Nu am cerut birou separat (nici măcar nu am avut un birou al meu), nu am plecat de acolo aşa cum probabil că ar fi fost natural ci am rămas alături făcând şi ceea ce făceam înainte + responsabilitatea pe care în mod fericit mi-am asumat-o.
Tactica mea nu a dat roadele pe care le aşteptam. Doar o parte a înţeles ceea ce vreau de la ei, nu s-au produs în profunzime schimbările de mentalitate pe care speram că le pot produce astfel că încă mai sunt atitudini şi acţiuni nocive, o parte dintre colege au profitat la maximum de "prietenia" făcând o confuzie între permisivitate şi prostie, considerând că "cu ăsta se poate, nu vezi cât de prost e". Teoretic femeile nu au onoare, dar sincer mă aşteptam la mai mult. Deşi speram că ne putem înţelege prin dialog, unele dintre activităţi s-au impus "prin forţă" (forţa legii). Deşi acum se produc mai puţine erori, acestea încă nu au fost eliminate aşa cum mi-ar fi plăcut, consider în continuare că există potenţialul necesar elimiării lor complecte. Au fost mai multe "tălpi" pe care le-am primit de la unele dintre prietenele şi totodată colegele mele (prietene în senul de "stadiu de dincolo de colegialitate"), dar am încercat să nu port resentimente şi să merg mai departe. Am încercat să le înţeleg e fiecare şi am ajuns la o concluzie: ESTE IMPOSIBIL SĂ MULŢUMEŞTI CU O DECIZIE PE TOATĂ LUMEA. Indiferent ce ai face, tot există cineva care să nu fi înţeles ce vrei de la viaţa lor şi de ce le ceri un lucru sau altul. De multe ori totul pare ca o simplă impunere a orgoliului, dar asigur pe toată lumea că nu este deloc vorba de asta.
Una peste alta, cred că am reuşit să obţin şi performanţe. S-a imlementat o nouă procedură de lucru care implică mai mult folosirea calculatorului în detrimentul printurilor interminabile pe hârtie (cred că astfel am salvat vre-o 100 copăcei :) ), colegele care nu lucraseră pe calculator au luat contact cu acesta şi au învăţat noţiunile de bază ale utilizării lui, trăiesc cu impresia (sper că nu greşită) că există şi oameni care au înţeles ceea ce vreau (se vrea) de la ei, unele aspecte mie îmi par mai clar şi mai legal organizate, există un pic mai multă ordine şi logică. Am încercat să le fiu alături şi să le sprijin acolo unde era necesar, am fost aproape şi dacă a fost nevoie de "o audienţă" nu trebuiau să aştepte până când avea chef şeful să le primească, trebuia numai să spună ceea ce era de spus.
Una peste alta, a fost o onoare pentru mine că am avut ocazia să colaborez cu colegele mele din această postură, am învăţat multe, am devenit mai înţelept, am văzut cum e să stai şi de cealaltă parte, am gustat din responsabilităţi, am trăit şi experienţa şefiei. Nu ştiu dacă voi mai fi sau nu şef şi pe viitor, dar pot să spun că dacă ar fi fost uşor nu aveam nicio satisfacţie. Cel mai greu e să schimbi mentalităţile, să te faci înţeles, să explici de ce vrei ceva, să faci cumva astfel încât la orice oră stai de vorbă cu colegii aceştia să poată declara că "e fain la muncă, ne simţim ok, treaba merge". Mi-am dorit tare mult să obţin această stare, parţial mi-a reuşit, parţial nu. Ideea e că îmi pasă, probabil că şi de asta scriu acum acest subiect, pentru voi, colegele mele.
Cine spune că nu se pot obţine performanţe şi că trebie să iei totul aşa cum este, se înşeală.
Măcar un pic tot am mai avansat.
Dar tot mai e de lucru.