Tristeţi

Nu ştiu cum sunt vieţile altora, dar cu siguranţă în ultimul timp am auzit atât de multe veşti triste încât am ajuns să consider că (prin comparaţie), viaţa mea - care oricum în zilele astea este una deloc veselă - este una plină de frumuseţi şi de bucurii. Atunci când auzi despre cineva că suferă de o boală incurabilă te tot gândeşti cât de norocos te poţi considera că nu eşti în locul acelei persoane, cât de mult te iubeşte Dumnezeu că nu te-a lovit cu o astfel de soartă. Te întrebi de ce cancer fac numai oamenii buni şi de ce o pramatie şi o scursură a societăţii trăieşte bine merci. Te întrebi oare ce o fi în sufletul unui om care ŞTIE că va muri curând şi cam ce este el dispus să facă sau să zică ştiind de asemenea că nimeni nu mai poate face ceva pentru el, pentru salvarea vieţii sale. De ce "pleacă" numai oameni buni nu putem noi explica, poate doar Dumnezeu care are câte un plan pentru fiecare dintre noi, plan pe care nu îl ştim şi nu îl înţelegem. La ce bun toată zbaterea noastră, la ce bun toată bogăţia, toată răutatea, tot ce facem fără să ne gândim la Dumnezeu, dacă totul se poate duce pe apa Sâmbetei în doar câteva luni? De fiecare dată când aud despre aceste tristeţi, de fiecare dată când aud că această boală mi-a mai răpit un om drag sau un om bun pur şi simplu, mă gândesc mai intens la Bunul Dumnezeu, la câte vede şi îndură drăguţul, la iertarea şi nemărginita lui milă. Mă gândesc că dacă azi sunt, mâine pot să nu mai fiu. Acel "dar de ce eu" pe care necredincioşii îl rostesc atunci când se află în faţa unor mari încercări ale vieţii mă face pe mine să mulţumesc Domnului că până la această dată s-a îndurat de mine, păcătosul ce sunt. "Necazurile" mele îmi par astfel mici, insignifiante, trecătoare, dulci chiar. Eu am şansa să îndrept ceea ce mi se relevă prin suferinţă, eu am şansa să mă întorc şi să corectez, să pup acolo unde scuipam, să îmbrăţişez acolo unde biciuiam, să spun scuze dacă am greşit. Oamenii aceştia şi-au primit condamnarea şi toate regretele din lume nu îi mai ajută astăzi să se ridice de la ei suferinţa şi moartea. A privi moartea în ochi este un gest de maximă credinţă. Un adevărat Creştin Ortodox nu se teme de moarte, căci Dumnezeu a spus: "cine crede în mine are viaţă veşnică". Ori asta, pentru mine este suficent. Dar este suficient de aici, din confortul sănătăţii mele, de pe cealaltă parte a baricadei, din locul de unde îmi permit luxul să filosofez ştiind că mâine mă trezesc şi pot uita că unii oameni înfruntă moartea zi de zi. Numai un om care trăieşte deşertăciunea morţii iminente ne poate spune ce simte şi ce anume îi mai poate aduce alinarea. Ce rău îmi pare că oamenii sunt diagnosticaţi cu boli atât de crude, atât de nemiloase cu speranţele lor şi cu visele celor apropiaţi. Unii pur şi simplu nu merită. Numai Dumnezeu ştie care sunt planurile pentru fiecare dintre noi.