Târgul de suflete. Porunca doi.

Sa nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.

Despre închinarea la idoli falși cred că se poate scrie un doctorat. Diavolul lucrează prin metode pe care nici nu le observăm decât atunci când totul este pierdut, când deja poate sufletul nostru este amanetat, vândut lui și când numai prin căință ni-l mai putem recupera înapoi și să lucrăm spre mântuire. Idolii din lemn sau piatră ai antichității capătă azi noi forme, specifice omului modern, adaptate la nivelul de dezvoltare tehnică pe care acum l-am atins. Azi închinarea nu se mai face primitiv, prosternându-ne în fața unei păpuși, metodele folosite în contemporanitate de diavol sunt diferite: închinarea la vedete, la diferite religii înființate de mintea omului, la filosofi, dragostea nemărginită față de diferite obiecte (iPad, calculator, etc) pe care le slăvim și le iubim mai mult decât ar trebui. Am întâlnit oameni care s-au declarat atei din orgoliu. Ei aleg să nu se închine nimănui, dar în fapt pleacă privirea în fața deșartelor vorbe ale filosofilor, fac tot felul de scheme logice pentru a-și dovedi că au dreptate și că ceilalți se înșeală, se citează unii pe alții, se iubesc sincer între ei, ca oameni. Intelectualul nu poate vedea miracolul, este incapabil să îl simtă, căci el va încerca neâncetat să explice ceea ce nu poate fi explicat - căci de aceea i se spune miracol. Intelectualul este în opoziție cu Dumnezeu pentru că el se află în conflict de idei cu acesta, rareori știința având cuprinsă într-însa învățătura creștină. Iubirea între oameni este porunca fundamentală a creștinismului dar dacă se face în afara acestuia, este degeaba, fără finalitate. Oamenii moderni au perimat până și acest concept, de iubire, tocmai pentru că l-au scos din sfera de influență a creștinismului, a iubirii divine și l-au dus în perimetrul iubirii născocite de mintea (îngustă) a umanității. Atașamentul față de material a schimbat radical iubirea primordială, iubirea poruncită de Dumnezeu, trimițând-o de la o simțire pur sufletească la o simțire transformată într-o simplă afacere. Cu cât ai mai mult (mateial vorbind) cu atât poți iubi mai puțin omul sărac, omul neajutorat, cu atât ești mai prins în capcana confortului și a beatitudinii materiale, cele fără de care viața începe a ți se părea tristă, fără împlinire. Ori, bogăția vine și se poate duce, Dumnezeu nu pleacă nicăieri, este singura constanță de câteva mii de ani încoace. SINGURA! Așadar, închinarea la idolii de bronz capătă în vremurile noastre aspecte față ce care cei mai mulți dintre noi nu știm să ne apărăm, mulți ne percepem pe noi înșine pe calea cea dreaptă în demersul mântuirii dar de fapt este foarte probabil să constatăm într-un moment de meditație că de fapt ne-am vândut demult sufletul unui idol pe care - fiind atât de prezent și de comun în existența noastră - nici măcar nu l-am putut dezvălui ca atare. Marea păcăleală constă excat în această disimulare a idolului ce odată se înfățișa materializat într-o statuie, azi el fiind concretizat în lucruri ascunse, banale. Credem că ne închinăm Domnului dar de fapt idolii noștri, cei despre care vorbim toată ziua, zi de zi, ceas de ceas, sunt alții. Să nu îți faci chip cioplit nu este așadar un îndemn pe care trebuie să îl luăm ad-literam, ci totul trebuie cercetat mult mai profund, privind cu scepticism către căile mult prea bătătorite ce ni se oferă spre parcurgere în viață. Cercetați, apoi pășiți.