marți, 4 decembrie 2012

Mimeticii

Deosebirea dintre medicină şi ortodoxie este una fundamentală: la medicină nu este nevoie de nimic pentru a remedia ceea ce este defect, decat de medicamente şi o îngrijire medicală susţinută, la religie ai nevoie de a şi fi ceva, de a fi cineva, nu e de ajuns numai simpla aplicare a "medicamentului". Medicina funcţionează după legi foarte simple, de tipul cauză efect, dar până azi nimeni nu a reuşit să explice minunile medicale, vindecările miraculoase asupa unor oameni. Religia nu are o astfel de cauzalitate, adică nu poţi fi o jigodie de om iar când ai necazuri să plângi acolo într-un colţ o rugăciune şi totul să fie dat uitării. Unii se plâng că rugăciunile nu le sunt ascultate, dar oare "ei sunt" ceea ce vrea Dumnezeu de la noi să fim sau sunt simplii mimetici care după ce termină o rugăciune scuipă şi asupreşte pe semenul său. Oare necazurile ce ne aduc mai aproape de Dumnezeu (căci paradoxal, am observat că de regulă oamenii - inclusiv eu!!!!! - se roagă mai degrabă la greu decât la bucurie, atunci când ar trebui să mulţumim zi de zi Domnului pentru tot ce avem) nu sunt ele trimise tocmai pentru a ne lumina pe noi, nu au ele şi o funcţie corectoare (aici termenul "corector" nu are sensul agresiv punitiv ci unul mai degrabă de luminare) atât de necesară uneori în lupta cu propia noastră infatuare? Exista aşadar un sens al suferinţei? Este suficientă mimarea credinţei sau este nevoie de mult mai mult? Putem aplica gesturile religioase şi să păcălim astfel divinitatea, sau pentru a fi pe placul acesteia avem nevoie de mult mai mult? Eu cred că - spre deosebire de medicină, unde e suficient să aplici un pansament şi ceva antibiotic pe o rană fără niciun efort din partea bolnavului - aici, la religie ai în primul rând nevoie să fi. Nu toţi ne vom mântui la fel tocmai pentru că - deşi facem aceleşi gesturi - nu toţi suntem ceea ce trebuie să fim, scara lui Iacov oferindu-ne acces mai aproape de Dumnezeu sau mai departe în funcţie de cum ne căznim să fim mai aproape Lui. Într-o societate plină de ispite - cum este cea contemporană - lupta cu păcatul nu se termină în finalul unui gest, a unei prosternaţii, la finalul unei cruci sau a unei rugăciuni, ci este permanentă relevată de faptele coitidiene ale noastre ale fiecăruia.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu