Alt apel la demnitate

Niste oameni au murit la Revolutie. Din pacate, de cand sunt eu pe facebook, NIMENI nu a deschis subiectul eroilor nostri de atunci. Iar asta mie imi spune foarte multe despre ce fel de neam suntem. Imi fac mea culpa pentru ca nici eu - ca un reprezentant minor al neamului meu - nu am deschis pana acum discutia despre ceea ce au facut ei atunci. Eroii, sfintii sau martirii sunt printre noi, numi ca in epoca dreptei (imbecile pana la absurd) si a consumismului, a omului de marketing, este foarte posibil ca subiectul "eroii" sa nu mai insemne nimic. Cuvinte dezbracate de sens de libertatea pentru care ei, eroii, si-au sacrificat totul. Viata este totul, caci - asa cum spunea un mare duhovnic al neamului meu - "trebuie sa multumim lui Dumnezeu pentru fiecare zi pe care ne-o da pe Pamant". Poate un erou era azi mare patron, poate era doar mecanic auto intr-un atelier care il platea cu 800 pe luna. El, eroul de la Revolutie, el, omul care s-a saturat de mizerie si umilinta a ales insa sa moara. Putea sa stea in casa asa cum am facut eu... Azi suntem umiliti si alegem sa tacem, locul de munca tot mai greu de dobandit si bancile ne fac sa nu ne mai permitem sa alegem sa murim. Murim, dar degeaba. Sa poti alege sa stai cu pieptul gol in fata Kalasnicov-ului este pe de o parte un gest de eroism, dar si un gest de suprema iubire fata de poporul tau, fata de cel care sufera nedreptate, umilinta, dispret. Sa stai in inchisoare 20 de ani pentru poporul tau este un gest pe care eroii l-au ales desi puteau sa aleaga foarte bine sa fie conformisti ca oricare altii. Ceea ce primesc inapoi de la noi, CEI PENTRU CARE S-AU SACRIFICAT este total nemeritat si insignifiant de putin (pleonasm intentionat). Este oricum prea putin, prea putin. Traiesc cu impresia ca sacrificiul lor nu este apreciat foarte corect de noi. Ar trebui sa ne ridicam fruntile catre Dumnezeu. Macar asa, ei, eroii nostri (dintotdeauna) vor avea impresia ca sacrificiul lor a adus putina demnitate poporului meu.