Oameni care au murit degeaba

Este fantastic cât de puține lucruri au învățat românii din experiența lagărului, pușcăriei, inepției regimului comuniștilor. Este fantastic cât de puține lecții ne-am însușit ca neam, cât de multe dintre experiențele ilogice pe care le zeflemeam la comuniști sunt astăzi întâlnite la tot pasul. De exemplu, mă frapează atitudinea pe care noi românii o avem față de cel de lângă noi care exprimă o opinie. Este dureros să vezi că principiul comunist conform căruia „cine nu e cu noi e împotriva noastră” este purtat la loc de cinste în discursul public al exagerat de multor oameni. Nu putem accepta că ne înșelăm, nu putem accepta că există undeva pe planeta asta cineva care are alte argumente decât cele pe care le aducem noi, nu înțelegem că pentru unul și același subiect există puncte de vedere diferite. Dacă cineva crede altceva de cum credem noi, automat ăla este un cretin, un neica nimeni, un neisprăvit, un nemilos, hoț, criminal și așa mai departe. Dacă ești de acord cu eutanasierea cățeilor pentru că ai fost atacat fără să faci nimic de o haită de nenumărați câini înfometați într-o seara rece de noiembrie, ești nemilos. Ăsta este numai unul din exemplele pe care le pot da, subiecte care să vină în sprijinul subiectului sunt sute de mii, luați la întâmplare pe oricare. În condițiile astea stăteam și mă întrebam ce rost mai are eroismul? Ce rost a avut ca niște oameni să facă închisoare pentru un ideal (acela exprimat foarte elegant de Ion Rațiu, care spunea: mă voi bate până la moarte pentru dreptul tău de a nu fi de acord cu mine), ce rost mai are să fi trecut prin fenomenul Pitești dacă la 40 de ani după aceea constați cu uimire că majoritatea nu te lasă să ai o altă opinie? Nu pentru asta au luptat eroii români? Nu pentru normalitatea diversității de opinie au luptat ei? Nu pentru libertatea de a-mi forma o opinie și de a o spune liber au stat cu zecile de ani prin păduri, înfometați, triști, trădați, în frig și frică? De ce dacă am o opinie contrară tu trebuie să îmi spui mie cuvinte pe care cu greu hârtia le poate suporta? De ce un judecător sau un politician este măscărit și umilit public pentru deciziile pe care le ia? Pai nu NOI i-am pus acolo să ia decizii pentru binele nostru comun (nu, nu fac apologia politicienilor, vorbesc ca principiu)? Oare ce simte un supraviețuitor al închisorilor politice ale comunismului când se uită și vede unde am ajuns și unde suntem față de ce și-au dorit colegii săi de celulă? Oare oamenii ăia au murit degeaba? Sunt sute de alte întrebări care îmi umbla în solilocviu în cap.